La Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina se ajunge de pe DN1, pe drumul care duce spre Valea Prahovei. Faci dreapta pe DJ 101R, apoi din nou dreapta, la primul sens giratoriu. Te duce drumul, ușor șerpuit, pe Bulevardul Carol I. Mai trebuie să virezi încă o dată, tot la dreapta și ajungi pe strada Oncioiu Petre, și imediat, pe stânga, în sensul de mers, ai să vezi castelul. Povestea lui începe înainte de a trece de poarta de acces și continuă dincolo, din ce în ce mai densă și mai stranie. După ce pleci, impresiile locului te vor urmări multă vreme.
Istoria castelului
Viața dincolo de moarte
Viața Iuliei Hașdeu
Legendele castelului
Istoria castelului
Povestea este tristă. Castelul în sine a fost construit din durerea imposibil de descris în cuvinte a unui tată care și-a pierdut fiica prea iubită puțin înainte ca ea să împlinească 19 ani.
Iulia, fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, a murit în toamna anului 1888, răpusă de tuberculoză. Neîmpăcat și veșnic îndurerat, tatăl nu-și putea găsi liniștea decât în interminabile ședințe de spiritism, singura modalitate prin care își alina dorul și durerea.
Se spune că toate detaliile castelului din Câmpina, Prahova, au fost transmise de Iulia tatălui ei, la ședințele de spiritism. Castelul a fost ridicat între 1894 și 1896, urmând exact planurile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Azi este casă memorială și muzeu.
Hașdeu numea castelul „templul metafizic”, Castelul Magului sau Templul de la poalele Carpaților. Castelul Iulia Hașdeu și mormântul ei de la cimitirul Bellu sunt considerate unicele temple din lume cu influențe creștine dedicate spiritismului.
Construcția lui este plină de simboluri și semnificații. Are șase încăperi:
- salonul de primire, unde își petrecea ziua mama Iuliei și unde azi este bustul în marmură al acesteia;
- sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereții camerei;
- Templul Castelului, în turnul central, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar, iar din mijloc se urcă pe trepte metalice, spre o statuie din lemn pictat, impunătoare, supradimensionată a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Nimic nu a zdruncinat statuia lui Iisus, deși castelul a fost grav afectat și de război, și de perioada în care a fost cazarmă militară, și de cutremure. Templul are trei anexe, iluminate în albastru, roșu și verde, după culorile vitraliilor;
- biroul de lucru al lui Hașdeu, în care se află portretele savantului, al soției și al fiicei lor Iulia. În birou este lăsată o gaură în perete, conform proiectelor făcute de Hașdeu, loc prin care sufletul Iuliei putea pătrunde în castel;
- camera cu cale albe (considerate florile morții) – dedicată Iuliei Hașdeu, unde se află păpușa acesteia și o sculptură în marmură a ei, realizată de Ioan Georgescu în 1890. Tot aici sunt caietele de matematică, jurnalul și alte manuscrise ale Iuliei;
- camera obscură – unde aveau loc ședințele de spiritism. Este singura încăpere unde nu ajunge lumina naturală. Aici se află un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă mică a lui Iisus.
Este greu de povestit tot ceea ce se află în castel. Cumva, totul are un aer mistic, în spatele fiecărui detaliu sunt simboluri și semnificații ascunse. Uşa masivă, fără balamale, care se deschide circular în jurul unui ax central, cu blazonul familiei cioplit și dictonul „Pro fide et patria”, alături de cel al lui Galileo Galilei „E pur si muove”, tronurile de piatră de la intrare, simbolurile celor șapte reîncarnări ale Iuliei, despre care se spune că a povestit chiar ea, la ședințele de spiritism, pentagrama masonică de la intrare, cu ochiul divin și triunghiul simbol al Treimii divine, toate induc o stare specială, uneori însoțită de angoase și fiori.
Castelul este orientat către răsărit, cu baza de forma unei cruci. Cele două corpuri și donjonul central sugerează și ele Trinitatea. În salonul mamei este pianul Iuliei, păstrat până azi, iar în biroul lui Hașdeu, biblioteca, cea mai mare parte a ei pierdută, și portretul tinerei în mărime naturală.
Castelul a avut mult de suferit în timpul celor două Războaie Mondiale, a fost restaurat între anii 1962-1964, iar în cursul acestei perioade s-a luat decizia de către comisia Monumentelor Istorice de a-l transforma în muzeu, deschiderea oficială fiind în 9 aprilie 1965.
Muzeul Memorial „B.P.Hașdeu” a suferit grave avarii în timpul cutremurului din 4 martie 1977, a fost închis și redeschis în vara lui 1995, după o lungă restaurare, care, însă, nu i-a mai redat strălucirea de altădată.
O nouă restaurare, care este în curs, promite să readucă locului tot farmecul, misterul și strălucirea magică.
Dacă ești în căutarea unei cazări în Câmpina, aruncă o privire pe ofertele noastre de pe OLX. Cu siguranță vei găsi imediat un loc pe placul tău!
Viața dincolo de moarte
Spiritismul, ca doctrină filosofică creștină, a apărut în Franța la mijlocul sec. al XIX-lea. În România, filosofia a luat o cale proprie și nu se poate vorbi despre ea fără a-l pomeni pe Bogdan Petriceicu Hașdeu, el fiind cel care a adus propriile experimente și concluzii.
Pentru el, spiritismul, această ciudată formă de comunicare cu Iulia Hașdeu, a fost o cale prin care a încercat, cu atitudinea omului cult, curios, instruit, să dezlege misterele vieții și morții. Hașdeu participa la ședințe de spiritism și înainte de moartea Iuliei. O făcea din pură curiozitate. După dispariția fiicei lui, ședințele de spiritism au fost dese, copleșitoare și singura cale care îi aducea lui Hașdeu liniște și mângâiere. Se organizau la casa lui din București, în biroul său de la Arhivele Statului, unde era director, în casa din Câmpina a doctorului Constantin Istrati, la mormântul Iuliei din cimitirul Bellu și la castelul din Câmpina, după construcția acestuia.
Dacă luăm în seamă momentele din viața lui Hașdeu de după moartea Iuliei și cele scrise de acesta în prologul lucrării „Sic Cogito. Ce e viața, ce e moartea, ce e omul”, fiica sa este cea care l-a îndrumat spre construcția castelului. Începutul fabuloasei experiențe, care nu poate lăsa pe nimeni indiferent, este descrisă de Hașdeu în prologul acestei lucrări: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea luă un creion şi-i rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hașdeu. Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.”, scrie Hașdeu, în cartea publicată în 1892.
Din perioada 23 decembrie 1890 până în 18 aprilie 1903 s-au păstrat transcrierile a 101 dintre nenumăratele şedinţe de spiritism. Acestea arată că Iulia vorbea despre castelul de la Câmpina, îi dădea tatălui ei sfaturi cu privire la diverse probleme şi îi povestea despre vieţile ei anterioare.
Viața Iuliei Hașdeu
Iulia Hașdeu s-a născut la Bucuresti, la 14 noiembrie 1869. Mama Iuliei, ardeleancă născută Faliciu, purta tot numele de Iulia. Copila s-a dovedit a fi supradotată, a vorbit timpuriu, a învățat să scrie și să citească la vârste foarte fragede, iar la 8 ani neîmpliniți a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, la momentul respectiv școală de băieți, iar în paralel, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din București. La 12 ani a plecat cu mama sa la Paris, unde urmează cursurile Colegiului Sevigne, susține Bacalaureatul și se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere și Filosofie. A fost prima româncă admisă la Sorbona și și-a uimit profesorii cu talentul și ambiția sa. A terminat studiile, dar, din cauza bolii, nu a putut să-și susțină licența.
Bolnavă de tuberculoză, s-a întors în țară, sperând că aerul și odihna de la Agapia o vor înzdrăveni. Nu s-a întâmplat așa și la 29 septembrie 1888 moare la București, în brațele tatălui ei.
Opera Iuliei Hașdeu este postumă, cu excepția câtorva poeme, scrise în franceză (a scris doar în franceză), publicate în revista unde tatăl ei era redactor-șef. Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. A scris poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri. Primul volum de poezii, scris în 1887, apare prin grija tatălui, la un an după moartea ei, iar doi ani mai târziu, volumul de Opere postume.
Legendele castelului
O existență atât de densă, dar atât de scurtă, urmată de durerea nemărginită și de manifestările extreme ale tatălui, nu putea să nu nască legende. Aplecarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu către ocult și mister, ședințele epuizante de spiritism, patima în a păstra o legătură dincolo de barierele logicii cu fiica sa dispărută sunt temelia poveștilor și legendelor legate de spiritul Iuliei și de revenirile sale printre muritori.
Poveștile s-au transmis din gură în gură, s-au amplificat, au intrat în conștiința oamenilor, amestecate cu durere, curiozitate și, probabil, acea credință a oamenilor în lumea de dincolo.
Așa s-au născut legendele. De la cele care spun că Iulia cânta la pianul din castel sau că tatăl, nebun de durere, urla ca lupii. Apoi, legendele despre statuia de lemn a lui Iisus pe care nimeni, niciodată, nu a putut să o miște din loc. Alţii au relatat că au văzut-o pe Iulia în curtea castelului, îmbrăcată într-o rochie albă şi cu margarete în braţe. Ba chiar spuneau că într-o dimineaţă, câteva flori au fost găsite în curtea castelului, deşi nu era timpul acestora. Localnicii povesteau că în zilele în care se organizau ședințe de spiritism la castel, se stingea flacăra lumânărilor din case sau a lămpilor cu petrol. Cunoscută este și povestea grupului de copii veniți să viziteze castelul în 2014, care au auzit un cântec la pianul la care nu cânta nimeni.
Castelul Iuliei Hașdeu poate că a pierdut din misterul de altădată, dar locul rămâne unul care impresionează, uimește și provoacă la meditație. Clădirea, frumoasă și stranie, a rezistat dincolo de viața, durerea și poveștile celor ce au locuit fizic sau doar cu spiritul acel loc. Iulia Hașdeu și-a găsit liniștea, la fel și îndureratul tată, dar povestea lor poate merge mai departe.
Sursa foto: shutterstock.com/pixabay.com
